Dap, si iarasi am intarziat cateva zile cu update-ul. Am fost la mare, viata e grea. I know, don’t hate me :)                             

Reiau povestea de la ultimele detalii pe care am reusit sa le scriu mai pe indelete, respectiv cina la Hanul Ancutei, dinainte de Suceava. Deci, noi am plecat din Bucuresti intr-o masina - eu si Claudia, si inca doi tipi (ceva mai in varsta). A ramas ca ne intalnim cu restul din gasca, pe care in majoritate nu ii cunosteam, la granita la 6 dimineata. Ei veneau din Sibiu, si urma sa pornim impreuna de dupa Suceava. Zis si facut, la 5 fara un sfert ne-am trezit buimace, am facut repede un dus (stiam va fi o placere rara in saptamanile urmatoare) si tzop! in masina.

Te iau cu masina? :)

La 6 fara 10 eram inainte de granita, dormitand. La 7 am primit un telefon ca ceilalti mai intarzie. La 9 au venit si ei O masina si un microbuz, plus noi, in total 12 oameni si 3 femei (asta am invatat cat am fost plecata :)  )

Am oprit imediat la vama din Ucraina. Coada destul de mica, de cateva masini, si un ghiseu unde se inghesuiau niste cucoane agitate. Ma gandesc eu ca e ceva de sta lumea acolo, asa ca ma protapesc in spatele lor, cu actele in mana. Observ repede ca e o coada din aia de pe vremuri: un grup compact, nu stii cine e in spatele cui, si locul se castiga prin lupta cu coatele. Dupa ce ma imbrancesc vreo doua tzatze cu miros de branza, ma multumesc doar sa stau, fara sa mai incerc sa inaintez. Imediat apare un ofiter ucrainian suparat, care mormaie ceva, dar nebagat in seama recurge la a tipa la noi: “TOTZ IN MASHIHNA!!!”

Da, sa traiti!!! Stam in masina, si 2 ore si 30 de dolari mai tarziu reusim sa trecem. Pe tot drumul am flash-uri cu vremurile de la inceputul anilor ‘90 la noi. Ma simt ca intr-o reintoarcere in timp, si ma sperie faptul ca dupa nici cateva ore mi se pare fireasca ordinea lucrurilor asa. Se pare ca am fost procesati cum trebuie de comunism!

La o cina langa lada frigorifica

Am petrecut urmatoarele 2 zile pe drum, cu mici opriri pentru a manca, a bea o cafea si a face pipi Baietii din microbuz aveau o lada frigorifica imensa cu bunatati precum cas de Sibiu (cunoscut drept Cashu’ lui Fane), rosii taranesti, si Eugenii. Astea plus variatiuni de crantaneli luate de pe drum m-au tinut intr-un ritm de dormitat-mancat-iar dormitat. Ah, si sa nu uit: pepene rosu!

Portia zilnica de pepene rosu

Da, ma bucur sa va spun ca am ajuns. Da, acolo sus: 5642 metri altitudine deasupra nivelului marii

Accesul meu la net a fost absolut mizerabil, m-am decis sa investesc intr-un laptop de calatorie si un card de internet. Intre timp m-am si intors, asa ca pana maine voi pune update-urile cu povestile.

Merci pentru mailuri si gandurile de bine, acum le citesc.

pup,

O ioana mai bronzata si ceva mai slaba (dar nu pentru mult :D)

Suntem la 4200m, in tabara 2. Am urcat repede azi desi aveam rucsacul destul de greu, cam intr-o ora am ajuns. Sper sa fie semn de aclimatizare buna si sa nu am probleme pana sus. Pana acum n-am prins friguri nasoale, dar cred ca la noapte vom cam zgribuli. Vremea a inceput sa se deschida si daca o tine tot asa maine noapte vom porni spre varf!

Update (4 aug 2009):
Am urcat azi la 4800m, e un drum destul de lung care ne-a luat doua ore. La noapte vom merge din nou pe aceeasi portiune, in drum spre varf. Pornim la 1 noaptea, cand zapada e inghetata si putem folosi coltarii. La o prima vedere ar trebui sa ne ia cam 8 ore pana in varf si inca 2 pentru a ne intoarce. Sa speram ca ne simtim bine si tinem ritmul

Azi am urcat in tabara 1, la 3800m. Rusii sunt incredibili, au telegondola si telecabina pana la 3500m, dupa care poti lua un telescaun. Practic pana aici nici nu ai nevoie sa iti cari singur rucsacul, chestie pentru care am fost chiar recunoscatori
Acum ninge si stam in cort cu o oala de supa gatita la primus Maine vom urca pana la 4200m si daca ne simtim bine mutam tabara acolo. Prognoza pentru azi si maine e innorat si cu zapada, dar pe luni se pare ca vom avea parte de vreme buna!

Update (2 aug 2009):
Azi am urcat pana la 4200m pentru aclimatizare. Vremea e destul de schimbatoare si am decis sa nu mutam tabara momentan. Mai petrecem noaptea asta la 3800m, iar maine ne vom muta cu totul. M-a surprins sa vad tot felul de constructii de cabane si refugii pe drum. Te simti mai mult pe santier decat pe munte.
Plus ca trec tot felul de senilute de zapada (ratrac) incarcate cu turisti ce vor sa ajunga la 4000m. Ma intreb cat va mai dura ca sa faca drum pana pe varf…

Bulz moldovenesc la Hanul Ancutei

Da, suntem pe drum! Am plecat azi la pranz din Bucuresti, si petrecem noaptea in Suceava, ca sa fim la granita la prima ora. Adica pe la un 6!

Partea nasoala este ca nu am reusit sa imi fac bagajele ca lumea. Mea culpa, am petrecut weekendul cu prieteni, colectand diverse bucati din echipamentul de care am nevoie, si lucrand. Adica nici o secunda facandu-mi bagajul :p

Oricum, am reusit sa plec fara prea multe chestii uitate. Singurul aspect esential este permisul de condus, pe care l-am lasat frumos in portofel. Mda….colegii care sunt soferi ma vor injura cu siguranta peste cateva zile.

Seara am petrecut-o delicios, la cel mai propriu mod, in faimosul han al Ancutei. Acela din povestirile lui Sadoveanu din scoala. Yuuuuuuuum! Maine - ucraina, si poimaine - Rusia.

Claudia si Ioana

Si plecam din nou! De data asta eu si Claudia, pe care o cunosteti din povestile lui Dragos despre Pico de Orizaba. Pe drum ne vom ‘alipi’ de gasca cu care merge Fane Tulpan, si vom petrece minunatul drum prin Ucraina si Rusia impreuna, spre Caucaz.

Spun minunatul ca o ironie, desigur, deoarece ne asteapta drumuri intortocheate, semne rutiere chirilice, si desigur, faimoasa militie ruseasca. Baietii care au fost deja prin Cauzac mi-au spus ca singurul cuvant englezesc pe care il vorbesc militienii este PROBLEM. Si fiecare problem inseamna o gaura in buget, pentru ca trebuie sa cotizezi amenda, fara de care nu scapi.

In fine, astept cu un interes oarecum masochist acest drum! Destinatia noastra este Elbrus, cel mai inalt varf al Europei. Multa lume se gandeste la Mont Blanc ca fiind cel mai inalt munte din Europa, dar geografic vorbind Elbrusul este acesta.

Care e provocarea? Elbrus nu este un munte tehnic, nu avem de escaladat pe stanca sau gheata, dar este suficient de inalt ca altitudinea sa ridice probleme: 5642m! Este a 3-a oara cand voi fi la peste 5000 de metri, iar ultima data pe Aconcagua m-am simtit chiar bine. Apoi este vremea, desigur. Nu uit nici acum furtunile de pe Aconcagua care ne-au oprit chiar in noaptea in care vroiam sa incepem urcusul catre varf!

Poza pe care am pus-o este de pe site-ul Shareyes, asociatia Claudiei, care ne ajuta cu organizarea si comunicarea. Gasiti si acolo mai multe informatii despre ce facem pe Elbrus!

Asa ca astept cu nerabdare sa ajung la racoare, altitudine, zapada, mancare deshidratata si efort fizic zilnic! Nimic mai bun pentru un concediu reusit :):):)

Suntem foarte aproape de tabara 2. Data trecuta a trebuit sa ne intoarcem pe la 5700m, din cauza vremii. Nici acum nu e mare fericire, niste nori gigantici si a inceput sa ninga. Dar suntem atat de aproape!

Dragos in drum spre tabara2

Dragos vrea sa ne intoarcem, este epuizat, si a gafait toata ziua. In plus, nici nu prea mai are motivatie, s-a plictisit de muntele asta. Eu insa am! Si de aceea insist sa mergem inca un pic, nu pot fi mai mult de 15 minute pana la tabara 2. Daca punem cortul, avem mancar o sansa sa incercam varful la miezul noptii. Altfel, ne intoarcem din nou in tabara 1, si nici mancare nu mai avem.

Vantul se inteteste, si abia reusim sa intindem cortul lui Will, americanul. E cu o singura foie, dar ar trebui sa fie rezistent la varf. E si de o singura persoana, de aceea stam cam “intimi” inauntru. Sper ca totusi vantul sa se mai opreasca, altfel dimineata va trebui sa ne intoarcem. Aici prognoza meteo e ceva incredibil: fiecare o are pe a lui, diferita de a celorlalti, si nici una nu se adevereste. Azi dimineata cand am pornit in sus ne ziceau 5 zile de vreme buna, dar cu vant. Pe drum niste rangeri i-au spus lui Dragos ca se apropie nori dinspre Pacific, semn de furtuna. Chiar langa tabara 2 un ghid ne-a spus ca vantul si ninsoarea asta sunt ceva normal.

Doar ca nu au fost! Au inceput niste rafale groaznice, afara era whiteout, iar zapada si condensul au facut cortul sa inghete peste tot. Ningea inauntru de zici ca era afara, asa ca in disperare de cauza la un moment dat am intins folia de supravietuire peste noi. Din cand in cand momente mici de acalmie, dar urgia incepe din nou de fiecare data.

Sub folia de supravietuire, la 6000m

Will e hotarat sa isi incerce sansa spre varf. Pe Dragos l-a apuc un interes subit sa i-o dea si el in sus. Eu am un presentiment, dar ma abtin sa comentez. Si asa m-am contrazis cu el tot drumul din cauza ca vroia sa se intoarca! Ce-o fi, o fi! Daca se linisteste pana la 1 dimineata voi merge si eu, daca nu, raman in cort.

Trece 12, trece 1, trece 2. E din ce in ce mai nasol afara, si nici o sansa de a incerca. Sunt ciudat de impacata cu ideea, si chiar reusesc sa atipesc din cand in cand. Dar stiu ca zilele urmatoare ma va macina groaznic gandul! una e sa nu reusesti din cauza ca tu insuti nu ai putut, alta e sa nu ai nici macar o sansa de a incerca…

La 6 dimineata sunt niste momente de pace afara, si decidem sa coboram repede. In secunda in care ies din cort imi ingheata instantaneu degetele, cu cele doua perechi de manusi cu tot. Nu mi s-a mai intamplat niciodata asa ceva, si ma panichez. In disperare de cauza le pocnesc constiincios cu betele de la cort, ca sa nu degere. Cred ca un pic mai jos o sa regret manevra asta, din cauza ca am dat cam tare…

Coboram o buna parte pe coltari, e gheata sub zapada. Tot muntele e alb, iar mai jos ne ajunge zapada la genunchi, unde ieri era doar moloz si piatra. Dupa cateva ore ajungem in tabara 1, a mnins din plin si aici. Ne strangem lucrurile si plecam in base camp, maine vom porni catre Mendoza.

In zapada pana la jumatatea gambei

Daca am fi avut mai mult timp poate am fi incercat inca o data. Daca am fi adus mai multa mancare poate ca am fi avut mai mult timp. Daca vremea e buna maine poate totusi ne intoarcem…daca, daca, daca… Stiu ca Dragos si-a pierdut motivatia, si imi doream sa facem asta impreuna. Nu ma incanta ideea sa i-o dau in sus cu orice pret, asa ca resemnez cu ideea. Pana aici a fost pentru noi…de data asta…

Penitentes - formatiuni de gheata

Aclimatizarea merge bine, si suntem in grafic cu planul. In tabara 1 ne simtim deja foarte bine, cu o foarte mica durere de cap la mine. Procesul de aclimatizare poate fi dureros daca te fortezi si nu iti asculti organismul. Dureri de cap, insomnii, lipsa de apetit, greturi si voma sunt printre simptomele usoare. Variantele mai grave duc la edem pulmonar sau cerebral, si chiar la “repaos permanent”.

Singura chestie nasoala pe care o experimentez este ca ma trezesc in fiecare noapte cu dureri de cap. La 12.30, pe ceas! Mi se intampla si sus, si jos, asa ca nu cred ca e de altitudine. Habar nu am ce poate fi….

Pentru mine cel mai dificil lucru zi de zi nu este plictiseala. Zilele sunt lungi, intr-adevar, si mai ales in cele de odihna nu ai nimic de facut. In cort e o caldura insuportabila, afara bate vantul si soarele. Nici un loc unde sa te ascunzi. Nu am carti cu mine, dar din fericire am o imaginatie suficient de bogata ca sa nu ma plictisesc. Ma gandesc, mai meditez, mai ascult niste muzica, si timpii morti dispar.

In schimb mi se pare greu sa mentin ritmul zi de zi. La altitudine e important sa nu obosesti. Astfel incat cand ne deplasam intre tabere trebuie sa mergem intr-un ritm care ne permite sa avansam suficient de rapid, insa sa nu ne oboseasca. Si fiecare om are ritmul lui, unii mai rapid, altii mai incet. Unii trec pe langa tine lasand praf in urma, pe altii ii depasesti fara nici un efort. Iar eu nu reusesc sa imi gasesc acest ritm constant! Mereu merg prea repede sau prea incet…

Chiar inainte de tabara1

Drumurile le facem destul de rapid comparativ cu timpii estimati, dar nu asta e problema. As fi multumita si daca mergeam mai incet, dar mai constant. In cele din urma ma resemnez sa urmez ritmul lui Dragos, la 5 pasi in spatele lui. Macar e o constanta…

La ritm se vede diferenta intre expeditiile organizate si cele individuale. Multi ghizi merg ca melcul cu clientii lor, ca sa nu ii oboseasca, si sa le asigure o buna aclimatizare. Cei care au venit pe cont propriu, multi pentru a incerca ruta directa, merg repede si grabit. O parte se intorc fara a ajunge nici macar in tabara 2. Pana acum nu am auzit de nimeni sa faca varful…

Trebuie sa ne hotaram pe ruta pe care o vom alege pana pe varf. Avem trei optiuni. Prima este sa ramanem la planul initial, pe Ghetarul Polonez, unde riscurile sunt sa se prabuseasca seracuri peste noi, sa cadem in crevase, sau sa ne ia raul de altitudine petru ca dureaza foarte mult (minim 12-14 ore). A doua este sa alegem varianta mai scurta (cam 9-10 ore) si mai tehnica a Directului Polonez, unde e un pasaj lung cu inclinatie de 65 de grade, si cateva de 80-85 mai scurte. Pentru cine nu stie, inseamna foarte inclinat, aproape vertical. Si nu sunt corzi fixe sau alte nebunii de care sa te tragi in sus. ultima varianta este sa mergem pe Falsul Polonez, care face un traverseu de pe ruta noastra si se uneste cu cea normala pe la 6300-6400m.

Cina noastra de Craciun - mancare la punga

Grea decizie….Pe de o parte sunt constienta ca riscurile la care ne-am expune tinandu-ne de planul initial sunt stupide, pe de alta parte nu imi vine sa schimb nimic. Toti ghizii cu care am vorbit ne-au confirmat insa ca daca vrem sa urcam pe ghetar, cel mai bine este sa alegem varianta directa. Ma gandesc si suna foarte apetisant, ceva mai tehnic, mai provocator, si pentru un moment ma entuziasmez.

Ma uit la Dragos sa vad ce parere are si realitatea ma loveste brusc. Adevarul e ca el ar fi in stare sa faca ruta fara probleme, eu insa nu. Nu sunt suficient de pregatita sa incerc asa ceva la altitudinea asta. Si nici nu avem echipamentul necesar cu noi. Asa ca varianta logica este sa mergem pe Falsul Polonez. Will, americanul, se entuziasmeaza cand ii spunem. Nu prea era confortabil cu gandul sa mearga singur in ziua varfului, si se bucura de companie.

In camp 1

Planul este urmatorul: maine mergem sa stabilim tabara 1 (5000m) si ne intoarcem sa dormim in base camp, poimaine ne mutam de tot in tabara 1, dupa care stabilim tabara 2 (5900m), ne intoarcem pentru o zi de odihna in tabara 1, urmand sa ne mutam de tot in tabara 2 si sa incercam varful. In total cam 8 zile, cu statul in base camp cu tot, iar noi avem mancare pentru 10 zile. Asa ca e cu o marja de eroare destul de mica

A doua oara in tabara 1 ajung sa folosesc minunatia de punga! Fiecare de aici are un sistem elaborat: unii o pun deschisa sub ei si fac treaba direct acolo; altii muta continutul o data evacuat in punga; iar altii au gandit chestii si mai dubioase. Eu nu ma pot hotara, asa ca o iau cu mine preventiv si ma decid la fata locului. Am gasit o piatra mare pe care efectuez procesul. Se pare ca deja am omorat primul sistem, iar cu mutatul mi-e o scarba de nu se poate. Asa ca fac o combinatie: bag mana sub piatra, o ridic, si o bag in punga cu totul. Cred ca are vreo 2 kg Imi jur ca in rest voi folosi metoda “pe intuneric, pe sustache, fara punga”, dar macar acum am ceva sa le arat rangerilor daca ma intreaba de sanatate:)

Dupa doua zile de mers prin pustietate ajungem in sfarsit in tabara de baza! Distanta in sine nu ne-a pus probleme, si nici altitudinea (am ajuns la 4200m). In schimb ne-am lovit de niste vanturi foarte puternice chiar si “la sest” (adica pe la vreo 3000m). Dragos s-a tinut mai teapan, dar pe mine personal aproape ca ma aruncau pe jos rafalele. Avem un pic de emotii cu ce va fi mai sus din cauza asta…

Pentru ca am contractat un magar avem o supriza placuta: in tabara de baza avem acces la un cort de mese, si la toalete. Se pare ca daca mergi pe cont propriu trebuie sa contractezi un “serviciu de acces la buda” in tabara de baza, si asta te mai costa vreo 100$. Se pot scoate bani din orice aici

El campo base, cum zic ei

Varful se vede frumos, suficient de aproape ca sa para posibil, si suficient de sus ca sa imi dea emotii. Oare chiar voi fi in stare?…Partea mai nasoala este ca ghetarul pe care vrem sa mergem pare destul de periculos: se vad o multime de seracuri, si cu siguranta sunt si crevase. In ziua de odihna pe care ne-am luat-o dupa ce am ajuns in tabara stam de vorba cu mai multi ghizi, si toti ne spun acelasi lucru. Pe ghetar este foarte periculos, si dureaza foarte mult pana pe varf. Ne recomanda o varianta mai scurta, dar si mai tehnica (Directul Polonez), sau o combinatie cu ruta normala (Falsul Polonez). Ne mai gandim…

Viata din base camp e foarte colorata. Este plin de expeditii mari ghidate, care au chiar si la 15-20 de oameni. Majoritatea celor de aici au echipament de ultima generatie, nou-nout, se vede ca a fost cumparat special pentru aceasta aventura. Uneori mi se pare hilar, desi nu sunt eu cea in masura sa judec - si coltarii mei sunt noi Insa partea mai misto este cu bocancii, foarte multi poarta Millet Everest sau Olympus Mons, care sunt folositi pe optmiari sau  pe la poli. Sa nu mai spun ca pretul se apropie de mia de dolari…

La masa in cortul Lanko

Ne imprietenim cu un american, Will, care e pe cont propriu, ca si noi. Diferenta este ca el singur are echipament cat noi doi la un loc. Cel putin nu poarta sosoni din puf Valandre, ca cei din expeditiile comerciale. Trebuie sa luam o decizie finala cu ruta, si sa incepem aclimatizarea.