Mount Kenya

Pentru ca in cele din urma Kilimajaro s-a dovedit a fi un munte usor in ciuda inaltimii lui, ne-am hotarat sa facem ceva care se ne provoace tehnic, si chiar sa escaladam un munte, nu sa facem trekking. Mount Kenya este unul dintre cei mai frumosi munti pe care i-am vazut. Salbatic si exotic, are o aparenta oarecum fioroasa si neimblanzita, care te previne asupra ce ti se poate intampla daca ii calci teritoriul. Cele doua varfuri gemene (Batian - 5199m si Nelion - 5188m) sunt accesibile doar pentru cei care se pot catara, iar cel mai inalt punct pana la care poti face trekking este Point Lenana - 4985m. Am decis sa incercam Ruta Standard de pe Fata Nordica a Batianului, cu un grad tehnic moderat (gradul VI+, 5.8 pe scara americana) de cam 20 de lungimi de coarda. Moderat este un cuvant bun pentru dificultatea tehnica, dar pentru mine lungimea era factorul care imi dadea mari emotii.

Dupa tot stresul pe care l-am avut cu porterii pe Kilimajaro ne-am decis sa mergem pe cont propriu. Si pentru ca eram deja aclimatizati, am cautat sa salvam niste timp, si sa gasim o masina care sa ne duca pana la primul refugiu. Dupa multe negocieri cu diversi agenti (a se citi: cate un amarat care ne prezenta mandru asa numitul birou, in general intr-un beci sau o baraca derapanata) am gasit un ghid care era de acord cu pretul nostru, daca numai daca mergeam cu cel mai mic jeep, un Suzuki.

Asa ca dis-de-dimineata ne-am luat rucsacurile IMENSE (tone de echipament) si i-am inghesuit in masinuta rosie, noi abia mai avand loc langa ei. Drumul, plin de hudurcaturi, ca peste tot de altfel, a fost aproape ok pana in momentul in care am dat de niste noroi. Punct in care Suzukiul cel dragut a decis sa se impotmoleasca. Ne-am dat jos cu totii, iar ghidul si soferul faceau un du-te-vino in jurul masinutei, incercand sa isi dea seama daca pot trece peste damburile alunecoase. Era chiar haios sa vezi micutul Suzuki dand cu spatele, luandu-si avant, si venind in plina forta pe carare, dar blocandu-se de fiecare data in acelasi loc. Deja ma gandeam amuzata ca va trebui sa ne intoarcem si sa luam un jeep “serios”. Dar in mod miraculos, dupa ce soferul a mesterit ceva la roti si la masina, a trecut cu brio! Se pare ca uitase sa cupleze tractiunea integrala….doh!!!

La scurt timp am ajuns la primul refugiu, unde am descarcat rucsacii, si dupa o tratatie cu ceai cald din partea ingrijitorului de acolo, am pornit! Planul era sa ajungem la Shipton’s Hut (4200m) si acolo sa ne decidem daca avem nevoie de o zi de odihna, sau pornim direct pe traseu. Gigel (ghidul care ne-a aranjat masina) ne spusese ca avem nevoie de aproximativ 4-6 ore sa ajungem pana la Shipton, si eram un drum relativ usor, doar 900m diferenta de nivel. Am pornit intr-un pamant umed, ne afundam in noroi pana la glezne cu fiecare pas, de parca tot muntele mustea de apa. N-am mai vazut asa ceva!

Rucsacul ma cocosea, desi avea doar in jur de 15kg. Insa cum nu prea sunt obisnuita sa car chestii, ma incetinea teribil. Ma simteam ca un melc, mai ales prin comparatie cu Dragos. Intr-un moment de inspiratie mi-am scos mp3 player-ul si am dat drumul la niste hip-hop la maxim. Stiu, stiu, penibil. Dar in mod dubios hip-hopul si reggaeton-ul sunt “muzicile” care imi imprima un ritm foarte rapid. Nu mai spuneti la nimeni Oricum….a functionat!

O vreme indelungata am mers fara oprire prin vegetatia inalta si prin noroiul ud. Nu vedeam nimic decat culmi in jurul nostru, nori peste tot imprejur, si ploua incontinuu, marunt dar des. Dragos a sugerat sa ne punem cortul sub o surplomba unde am fi fost cat de cat feriti de ploaie, si sa pornim mai departe a doua zi. Dar eu m-am incapatanat. Stiam ca eu sunt pricipalul motiv pentru care inaintam atat de incet, si ca el poate merge mult mai repede, chiar si cu imensitatea de rucsac in spate. Asa ca am strans din dinti si am continuat. Cred ca eram neagra de suparare si de draci, injurand la fiecare pas, blestemand ploaia, greutatea, drumul cel lung. Incepea sa se intunece si noi eram in continuare in mijlocul pustiului. Ne opream deja din ce in ce mai des, si de fiecare era mai greu sa ne ridicam de jos si sa pornim mai departe. Ne-am hotarat sa continuam sa mergem pana la ora 7, si daca tot nu se vede nimic, sa ne oprim atunci oriunde am fi.

La un moment dat Dragos spune ca se vede ceva. Asa ca am inceput sa ne miscam mai repede, cu un nou suflu dat de speranta. Dar nu era nimic, doar o iluzie. Ne-am oprit chiar inaintea unei zone mai abrupte, si ne-am hotarat sa ne punem cortul in varful ei. Dar cand am ajuns sus am vazut refugiul! Inca mic si in departare, dar totusi il vedeam!L-am urmat pe Dragos pe pilot automat, fara sa ma gandesc, pentru ca toata energia imi era concentrata pe a pasi si a merge inainte, ignorand durerea ascutita din spate. Ramasesem deja in urma cand l-am auzit strigand sa merg inapoi, pentru ca eram pe o carare gresita. M-am uitat imprejur si am vazut cararea cotind la dreapta undeva in spatele nostru. M-am intors incet si am urmat drumul.

Era deja atat de intuneric incat abia vedeam unde pasesc, iar pana la tabara mai aveam vreo 15 minute, si mergeam singura. Eram ingrijorata pentru Dragos, care era pe drumul gresit, plin de noroi alunecos. Dar la un moment dat, prin intuneric, l-am vazut venind spre mine. Asta inseamna ca refugiul este foarte aproape. Ma simteam atat usurata, dar am refuzat sa il las sa imi ia rucsacul. L-am carat incet pana langa al lui, unde in sfarsit am putut sa il arunc pe jos!