De la Arrow Glacier (4800 m) la Uhuru Peak (5895 m)

Ne-am trezit la ora 2.30, dupa ce abia am reusit sa dormim un pic. Combinatia dintre aerul rarefiat si emotiile dinaintea zilei cele mari m-au tinut treaza toata noaptea. In plus, mi-a fost ingrozitor de cald in sacul de dormit, cred eu ca de la emotii. Cu toate astea, m-am simtit destul de in forma cand m-am ridicat sa ma imbrac si am iesit din cort pentru o scurta vizita in natura (este suprinzator cat de des trebuie sa faci chestia asta din cauza aclimatizarii). Am luat preventiv un Nurofen, am mancat cativa biscuiti si am inghitit niste ceai de ghimbir (cica iti omoara greata). Si am pornit la drum!

Western Breach este un hike abrupt, cu cateva pasaje de scrambling, pe care trebuie sa il parcurgi in timpul noptii ca sa eviti caderile de pietre cauzate de gheata care se topeste ziua. Parea nesfarsit! Ma tot uitam in sus, sperand sa vad buza craterului, dar tot ce vedeam era o interminabil perete negru ca smoala! Nu era foarte frig, dar imi inghetau degetele de la maini si picioare. Am descoperit ca jacheta usoara pe care o luasem pe sub goretex nu lasa prea bine sa treaca umezeala, si o tinea inauntru, iar din cauza asta a inceput sa imi fie frig. Dar stiam ca soarele urmeaza sa rasara la ora 7, asa ca imi tot repetam ca nu mai este mult pana atunci. Ne-am oprit de cateva ori pe drum sa ne tragem suflul si sa bem niste ceai. Ma simteam din ce in ce mai slabita. Tot ce stiam este trebuie neaparat sa ajung la buza craterului! Nu stiam daca voi merge in continuare pe varf, dar nu era nici o cale de intoarcere acum! Era atat de abrupt incat orice incercare de a cobora era mult mai periculoasa decat urcatul mai departe! La un momentan dat am simtit ca pur si simplu nu ma mai pot misca inainte, si i-am spus lui Dragos sa se opreasca. Mi-a aruncat o privire si l-a rugat pe Freddie, ghidul nostru, sa imi rucsacul din spate. Am ranjit amintindu-mi cum am ras de Freddie cand ne-a spus ca el va merge fara rucsac in caz ca unul din noi va avea nevoie de ajutor. Acum am simteam recunoascatoare!

Asa ca am continuat in sus. Tacere totala inafara de suieratul respiratiei noastre. In curand intunericul a inceput sa se destrame, semn ca urmeaza sa rasara soarele. Cu prima raza de lumina am stiut ca vom reusi! Cat de ciudat, ca in bezna totul parea sumbru si chinuitor, iar o data cu cea mai slaba lumina totul a devenit pozitiv si optimist. Am ajuns la buza craterului pe la 7. Un camp vast de mici penitentes se intindea peste cenusa vulcanica si in jurul ghetarilor. Albastrul, albul si griul formau un peisaj aproape selenar. Am facut 5 pasi pe suprafata in sfarsit plata, si am simtit din nou acea zbatere in stomac. Dap, intr-o secunda eram cu capul in jos si varsam tot ceaiul de ghimbir. Am ridicat din umeri si am continuat sa merg mai departe. Stiam ca vom cobora in curand, varful fiind undeva in apropiere.

Dar cand ghidul ne-a arat varful, de care ne despartea un urcus abrupt de vreo 200m, am simtit ca mi se inmoaie picioarele. Trebuia sa fie in apropiere, si trebuia sa devina usor o data ce am ajuns la crater, iar asta era lung, si abrupt, iar picioarele mi se afundau in cenusa vulcanica si nu puteam inainta! Si cu asta mi-am blocat toate gandurile. Stiam ca oficial acum devenisem o plangacioasa. Asa ca am tacut din gura si am continuat. Am ajuns pe varf intr-o ora. M-am uitat imprejur, am vazut semnul pe care scria altitudinea, m-am uitat in jos, si am vomat din nou. Instantaneu m-am simtit bine si plina de viata! Am inceput sa fac poze, dar Dragos m-a grabit sa coboram. Se simtea rau, iar la coborare a fost randul lui sa dea afara ceaiul de ghimbir de cateva ori! Am realizat ca am ajuns acolo abia dupa vreo jumatate de ora de coborare. Am simtit ca imi aluneca niste lacrimi pe obraz si mi se aburesc ochelarii. M-am gandit la mama si am coborat in continuare.

Pe varf

Oamenii veneau in sus de pe ruta normala. Panta este lina, dar praful si efortul te termina. Am vazut o fata pe care o carau porterii in sus la vreo 15 minute bune departare de varf. Ma intreb de cand o duceau asa, si ce rost are. Sunt foarte fericita ca am ales o alta ruta!

Ne-a luat cam 6 ore sa ajungem la tabara in care vom ramane sa dormim. Am uitat ca bocancii mei sunt bestiali cand urci cu ei, dar imi omoara picioarele la coborari. Amandoua unghiile de la degetele mari au devenit vinetii.